A greși este omenește, cum omenește este și să nu mai repeți aceeași greșeală la nesfîrșit!

Se spune că atunci cînd există o problemă sau este făcută o greșeală, trebuie să se vadă întreaga situație ca o oportunitate de îmbunătățire și nu trebuie să se caute vinovatul, ci o acțiune preventivă care să nu mai permită repetarea situației nedorite.

Dar, ca întotdeauna, între ce se spune și ce se face este o mare diferență.

Orice am putea noi gîndi în materie de prevenire, este imposibil să se elimine complet greșelile, erorile, disfuncționalitățile, deficiențele care, chiar și în domeniile cu cele mai stricte reguli de securitate, pot apărea oriunde, oricînd, din cauzele cele mai variate și în condițiile aparent cele mai puțin riscante.

Astfel, acceptînd că prin control nu  se pot elimina toate greșelile posibile, ci doar, eventual, cele de tip repetitiv, este nevoie ca modul nostru – al oamenilor – de raportare la ele să fie unul asumat, responsabil, transparent, investigativ.

Pentru ca cineva să poată să învețe dintr-o greșeală, trebuie mai întîi să fie capabil să își accepte responsabilitatea pentru participarea, chiar și indirectă, la producerea ei. O greșeală care nu este asumată, pentru care nu există responsabilități identificate și acceptate, nu va duce niciodată la o modificare favorabilă. Și nu mă refer automat la responsabilitatea juridică, eventual penală, care se poate stabili în cazul unor situații critice, catastrofale, de viață și de moarte, ci la responsabilitatea asumată de fiecare om pentru acțiunile, deciziile și valorile proprii.

Din nefericire, limba română nu are suficiente cuvinte pentru exprimarea unor concepte fin delimitate, cum este limba engleză, care diferențiază responsabilitatea ante-factum (responsibility) de cea post-factum (accountability). Dar este clar că orice facem în viața noastră, ca urmare a modului nostru de gîndire și a deciziilor luate – conștient sau nu – are niște consecințe, pe care ar trebui să le evaluăm în prealabil (ca să ne estimăm eficacitatea posibilă) și după finalizarea acțiunii (pentru a verifica nivelul de eficacitate și eficiența realizării ei).

Doar cunoscîndu-ne și asumîndu-ne responsablitatea putem învăța ceva din greșelile din jurul nostru. Altfel, constatăm, bifăm, chibițăm, facem galerie sau învinuim pe orișicine, doar pe noi nu. Iar greșeala devine regula, nu excepția, așa că degradarea continuă pe care o vedem în jurul nostru este o finalitate ce decurge în mod firesc din lipsa de implicare, renunțarea la asumarea părții de contribuție la mersul lucrurilor în societate, colectivitate, grup, familie etc.

Deci eu vă spun că nu mai trebuie să ne furăm singuri căciula. Toată lumea, de sus pînă jos, are o vină – chiar dacă parțială, indirectă, cu grade de intensitate diferite și cu impact extrem de diferit – pentru ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Efectele poate că nu se văd imediat, ușor,  clar, evident – dar, pe termen lung, ele se constată foarte ușor. Și priviți în jurul vostru sau chiar la voi înșivă/însevă: cîți oameni cunoașteți, care răspund prin afirmații, nu prin enunțuri negative, la o întrebare de genul „Cine a făcut … ceva rău?”, știind că și ei au contribuit cu cîte ceva la situația investigată?

Chiar și recunoașterea față de sine însuși, cu disimularea față de ceilalți, este un pas înainte în învățarea lecțiilor din experiență. Iar capacitatea de a învăța din greșeli este totală atunci cînd ne permitem să spunem cu voce tare, oricui ne-ar întreba, în ce constă și de ce ne considerăm parte a unei situații nedorite – fie că este vorba de viața de familie, viața profesională sau cea socială.

 

 

[image]

This entry was posted in auto-cunoastere, dezvoltare personala, Imbunatatire, Lean, responsabilitate sociala and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *