De la “Learning to See” la “Learning to Say”

Mi-a plăcut foarte mult sintagma “Learning to See” din titlul cărţii lui Mike Rother şi John Shook. Şi o vreme am crezut că este uşor să-i fac pe cît mai mulţi să “vadă” în mod obiectiv ceea ce se află în jurul lor. Dar am constatat că lupta mea cea mare la cursurile deschise de iniţiere în lean este cu cei care încă nu “văd” ce pierderi continue ne înconjoară în orice am face.

Făcînd legătura cu ceea ce încerc să învăţ acum despre comportamentul uman, încep să-mi dau seama cît adevăr este în ceea ce se spune: “Nimeni cu este mai orb ca cel care nu vrea să vadă…” şi ce dificil este să elimini nevoia de cecitate a oamenilor (ca mecanism de protecţie pe care mulţi îl adoptă pentru a nu se confrunta prea des cu modul lor de lucru şi cu consecinţele propriilor decizii, adesea implicite).

Şi problema nu este neapărat că cineva vrea în mod voit să fie orb, ci se pot recunoaşte uşor efectele studiate în general în teoria NLP.

Din acest motiv pentru mine este mai important ca omul să ajungă în faza de “Learning to Say”, pentru că a vedea nu este întotdeauna sinonim cu a observa şi a înţelege ce se petrece.

Cineva îmi spunea săptămîna trecută un banc cu 2 traineri – poate-l ştie toată lumea deja, dar pentru mine este încă nou. Cică erau 2 traineri într-o sală, înainte de începerea unui curs, iar unul dintre ei era îngîndurat şi îşi tot dădea cu mîna peste frunte, murmurînd: “Nu înţeleg, nu reuşesc să înţeleg, …”. Atunci celălalt încercă să-l ajute: “Hai că-ţi explic eu, linişteşte-te!”. Iar primul îi răspunde: “Să explic ştiu şi eu, dar nu înţeleg, nu reuşesc să înţeleg, …”.

Cam aşa este şi cu pierderile. Cînd vine vorba de recunoaşterea lor, mulţi vin cu scuze (la noi nu se poate altfel, procesul sau echipamentul nu permite, la noi oricum este mai bine ca în alte părţi …), pentru că nu reuşesc să accepte că adesea obosesc doar pentru a produce pierderi …

Adeseori le cer participanţilor la curs să explice cu vorbe clare în ce constă o anumită activitate pe care o realizează zilnic, astfel încît ceilalţi să înţeleagă exact ce ar fi de făcut dacă ar fi în locul executantului (ceva gen exerciţiul cu felia cu unt şi gem, pregătită de trainer după indicaţiile grupului). Multora le este foarte greu să satisfacă această cerinţă foarte simplă, nu pentru că nu ştiu ce au de obicei de făcut , ci pentru că nu au obişnuinţa de a gîndi şi analiza deliberat ceea ce fac, majoritatea acţiunilor zilnice fiind realizate prin comutare pe starea de “pilot automat” (pot face, dar nu pot explica ce trebuie făcut, unii dintre ei adesea fiind capabili să execute succesiunea de gesturi neecsare, fără însă a fi capabili de o verbalizare explicită a modului de lucru).

Deci primul pas pentru a “vedea” pierderile este conştientizarea a ceea ce,  de ce şi cum facem. Iar la această stare conştientă se poate ajunge doar dacă reuşim să spunem cu voce tare ceea ce facem, adică dacă reuşim să gîndim înainte de a vorbi.

M-am exprimat cam complicat, nu? Semn că nu înţeleg, deşi pot explica! Deci sînt un bun trainer, nu? Sau că înţeleg, dar nu mă pot exprima coerent, ceea ce n-ar fi departe de adevăr, că doar sînt inginer!

Luaţi-o cum vreţi, dar reflectaţi la pierderile de care nu scapă nimeni!

Aştept comentarii. Numai bine,
Cristina

This entry was posted in Lean, Training and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *