Despre accidente, incidente, Hansei şi îmbunătăţirea continuă

(Sursa: din folclorul mai nou / adică de pe Internet)

 Iarăşi nu ştiu sursa exactă a povestirii care urmează, mai mult ca sigur că nici nu este reală, ci doar o istorie imaginată pentru a sugera tragerea unor anumite învăţăminte din „experienţa” altora.

Iată povestirea:

 

Un bogat om de afaceri a decis că este timpul să numească un succesor la conducere companiei sale. În loc de a se orienta spre unul din directorii firmei sau spre unul dintre copiii săi, el a decis să încerce o altă metodă de selecţie.

Într-o bună zi, el a convocat toţi tinerii din conducerea firmei şi le-a spus:

– Dragii mei, a sosit timpul să las locul meu altcuiva. Aşa că decizia mea este ca unul din voi să ocupe acest post.

Toţi au rămas şocaţi de anunţ, mintea lor a început să caute cu febrilitate modul de a se pune în valoare, inima le bătea cu putere, în timp ce şeful lor a continuat:

– Astăzi intenţionez să vă dau fiecăruia cîte o sămînţă – o sămînţă specială. Vreau să luaţi acasă sămînţa, s-o plantaţi, s-o udaţi, să îngrijiţi cu atenţie planta care va creşte, şi apoi, exact peste un an, să aduceţi în această sală vasul cu planta care a răsărit şi crescut din această sămînţă, prin îngrijirea voastră constantă. Cu acea ocazie voi analiza planta fiecăruia şi voi alege viitorul director general al companiei.

Printre tinerii din sală era unul pe care îl chema Jim, care a primit şi el o sămînţă. A plecat acasă şi, cu mare entuziasm şi dorinţă de succes i-a împărtăşit şotiei planul şefului lui. Soţia l-a ajutat să găsească un vas potrivit, pămînt de calitate, îmbogăţit cu îngrăşamînt natural, aşa că el a plantat sămînţa. În fiecare zi, Jim punea un pic de apă în acel vas şi aştepta cu nerăbdare să vadă un semn ca sămînţa a încolţit şi că o mică plantă îşi face apariţia. După vreo trei săptămîni, toţi colegii lui vorbeau despre seminţele lor, despre plantele care au început să răsară, despre şansele lor la postul dorit. Jim nu lua parte la discuţii, dar se grăbea să se întoarcă acasă, sperînd că în sfîrşit îşi va fi făcut apariţia o mică plantă în vasul în care plantase sămînţa. Dar în vasul lui nu apărea nici un semn că acolo va creşte o plantă. Trrecură încă trei, apoi patru, apoi cinci săptămîni, dar în vasul lui Jim nu se vedea nici un semn de încolţire şi creştere a unei plante. Colegii lui vorbeau tot mai mult despre plantele lor, cum se dezvoltă, cum le udă, cum le îngrijesc, iar Jim începu să simtă dezamăgirea că încercarea lui de a face sămînţa să se transforme într-o plantă dăduse greş. Au trecut şase luni şi în vasul cu pămînt al lui Jim tot nu apăruse nimic. Jim a început să se gîndească că precis a făcut ceva greşit – precis nu avusese suficientă pricepere în îngrijirea unei plante şi omorîse sămînţa – fie nu alesese vasul sau locul potrivit, fie pamîntul nu fusese bun, fie din dorinţa de a vedea mai repede planta crescînd o înecase cu prea multă apă. Fiecare din colegii lui aveau deja pomi, plante, iar el nu avea nimic. Oricum, Jim a hotărît să nu le spună colegilor săi din experienţa lui eşuată. El a hotărît însă să continue să ude sămînţa şi să-i adauge îngrăşămînt, să se documenteze despre plante şi grădinărit, în speranţa că …cine ştie? Poate într-o zi sămînţa totuşi va încolţi.

După exact un an, fiecare din cei ce primiseră o sămînţă de la şef, şi-au adus vasele lor cu plante în sala de consiliu, pentru a fi inspectate, conform înţelegerii. Jim a spus soţiei că el nu îndrăzneşte să meargă la companie cu un vas gol. Soţia însă l-a încurajat să fie cinstit şi să spună ce i s-a întîmplat. Deşi a simţit un gol în stomac gîndindu-se la experienţa pe care o va avea – poate cea mai jenantă şi umilitoare experienţă din viaţa lui – totuşi a urmat sfatul soţiei.

Astfel, în ziua hotărîtă pentru inspecţie, Jim şi-a luat vasul în care nu era decît pămînt şi s-a prezentat alături de ceilalţi colegi. Cînd a intrat în sală, Jim a fost şocat de varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate, cu flori diferit colorate şi frumos mirositoare, de diferite mărimi, toate vii şi sănătoase. Jim şi-a pus vasul cu pămînt alături de celelalte, iar mulţi din colegii lui au bufnit în rîs, alţii l-au compătimit sincer şi l-au încurajat, spunîndu-i că în viaţă există uneori şi insucces şi că este bine să nu se lase copleşit ci să continue şi să spere.

Cînd şi-a făcut apariţia şeful, a salutat şi a trecut cu privirea de la unul la altul. Jim era într-un colţ, cel mai îndepărtat, încercînd pe cît posibil să nu fie văzut.

– Ooh! Ce plante minunate, ce arbuşti, ce flori frumos mirositoare aţi crescut voi! – a spus şeful. Astăzi unul din voi va fi numit managerul general al companiei.

Deodată, şeful s-a întors către Jim, ce stătea jenat în colţul cel mai îndepărtat al sălii, lîngă vasul lui gol. L-a invitat pe Jim să vină în centrul săli. Bietul Jim a îngheţat, s-a înroşit, aproape s-a sufocat de emoţie. În capul lui îşi spunea că precis va fi concediat, din moment ce nu a fost în stare să aibă grijă de o plantă, şi mai sperase că poate să aibă grijă de firmă întreagă!

A parcurs drumul pînă în centrul sălii cu mare ezitări, dorindu-şi să fie doar un vis din care să se trezească cît mai repede. Cînd Jim a ajuns în faţa tuturor, şeful l-a întrebat ce s-a întîmplat cu sămînţa lui. Jim a recunoscut adevărul – cum că a încercat să facă totul cît mai bine, dar planta nu a apărut în ciuda încercărilor lui, aşa că a trebuit să accepte situaţia, fără a-şi găsi scuze sau a căuta alţi vinovaţi în afara lui.

După ce Jim a terminat, şeful le-a cerut tuturor să se aşeze pe scaune, cu excepţia lui Jim. Apoi, arătîndu-l pe Jim tuturor, a spus:

– Iată-l pe noul vostru director general. Numele lui este Jim.

Lui Jim nu-i venea să creadă. El nu reuşise să îngrijească sămînţa primită, în vasul lui nu crescuse nicio plantă. Cum putea el sa fie directorul general după un asemenea eşec? Dar şeful a continuat:

– Cu un an în urmă, am dat fiecăruia dintre cei prezenţi în aceasta sală cîte o sămînţă. V-am spus să o plantaţi, să o udaţi şi să mi aduceţi azi aici vasul în care aţi plantat-o. Ceea ce voi nu aţi ştiut este că toate seminţele pe care vi le-am dat erau fierte pentru a nu avea cum să încolţească. Toţi, cu excepţia lui Jim, aţi adus azi vase cu arbuşti, plante, flori. Cînd v-aţi dat seama că din sămînţa primită nu răsare nimic, aţi înlocuit-o cu altă sămînţă, procurată de voi. Jim a fost singurul care a respectat condiţia impusă şi a avut curajul şi cinstea de a aduce vasul cu sămînţa dată de mine în el. Pentru acest motiv, îl numesc pe el directorul general al companiei mele.

 

Mie această povestire mi-a adus aminte despre o experienţă personală – nu a fost vorba despre vreo candidatură la postul de director general, nici de creşterea plantelor, ci de capacitatea de a face ceea ce ţi se pare bine la un moment dat, de a rezista la efectul disonanţei cognitive.

S-a întîmplat prin 1992 sau 1993. Pe atunci lucram la un institut de proiectări. Poate îşi mai aduce cineva aminte sau ştie cineva cum este să lucrezi într-o organizaţie în care cel mai important element pentru a avea o zi bună este cafeaua de dimineaţă. Aşa că într-o dimineaţă, cu ochii nu tocmai perfect deschişi, am ajuns la chiuvetă cu cana în care de-abia aşteptam să fie nişte cafea aromată şi aburindă, pentru a o clăti şi umple cu apă pentru cafeaua mult dorită. Un moment de neatenţie a fost de-ajuns pentru a scăpa cana din mînă. Cana nu s-a spart decît după ce a trecut prin chiuvetă şi a căzut pe cimentul de pe jos, lăsînd pe traiectoria ei o gaură de vreo 10 cm diametru în chiuveta din faianţă. Supărarea a fost dublă! Mai întîi, rămăsesem fără recipientul de importanţă zilnică vitală! În plus, stricasem dispozitivul care le permitea celorlalţi să-şi satisfacă plăcerea de a bea cafeaua de dimineaţă. M-am hotărît să fac ceva pentru a rezolva măcar una dintre probleme, aşa că l-am căutat pe administratorul clădirii, ca să-i anunţ situaţia creată şi să-l rog să declanşeze cît mai repede procedura de înlocuire a chiuvetei sparte. Iar de aici a început o scenetă demnă de Caragiale sau de Mr. Bean. Îi spun omului că accidental am spart chiuveta de la grupul sanitar pentru femei de la etajul 7. El mă întreabă: Cine a spart chiuveta? Eu îi răspund: Eu! EL: Nu era spartă de mai înainte? Eu: Nu! Mie mi-a alunecat cana din mînă, care în cădere a spart chiuveta. El: Deci chiuveta a fost spartă de cană. Aşa că cine a spart chiuveta? Eu: Eu, că mie mi-a scăpat cana din mînă. El: Nu se poate, domnişoară! Cana a spart chiuveta! Mă duc eu ca din întîmplare şi mă fac că observ că este o chiuvetă spartă, ca să nu scriu în procesul verbal de constatare că ştiu cine a spart chiuveta. Că dacă scriu că chiuveta a fost spartă de cineva cunoscut, trebuie să vă fac referat şi să vă reţin banii din salariu pentru înlocuirea chiuvetei cu una nouă. Şi altădată să nu mai veniţi aici să îmi spuneţi că nu ştiu ce aţi mai stricat în clădire, că îmi complicaţi viaţa şi nu va fi bine! Eu: Îmi pare rău pentru neplăcerile create, dar am venit să anunţ situaţia, iar intenţia mea a fost ca ceilalţi colegi să nu sufere prea mult timp de pe urma neatenţiei sau neîndemînării mele. El: Să ştiţi că nu întotdeauna adevărul este cea mai bună soluţie. Altădată să lăsaţi lucrurile să meargă de la sine. Eu: Mulţumesc pentru sfat. Doar vă rog să ţineţi cont de ce v-am spus şi să acţionaţi cum credeţi de cuviinţă pentru a remedia situaţia. Şi am plecat, fără să înţeleg cum putea cana să ajungă singură să cadă peste chiuvetă (în lipsa unui cutremur!). Iar el a rămas privind după mine ca după un om total anormal, care nu numai că este dispus să-şi mărturisească o greşeală, dar şi să plătească pentru consecinţele produse. Bineînţeles că nu mi-a făcut referat, nu mi-a oprit banii din salariu, fiind chiar deosebit de operativ (pentru că a reuşit să schimbe chiuveta în aceeaşi zi) – ceea ce mă face să cred că el a rămas convins că punctul lui de vedere a fost cel bun.

După cîţiva ani am fost la un curs unde trainerul ne-a convins că raportarea incidentelor apărute pe parcursul activităţilor curente poate să aibă o mare valoare în îmbunătăţirea continuă, chiar dacă eu nu mai aveam nevoie să fiu convinsă.

Pentru că eu cred că orice aspect minor poate aduce uneori informaţii importante, de aceea nu întotdeauna este bine să mergi doar pe drumul bătut şi să te faci că nu există abateri sau variaţii care pot indica alternative adesea mai adecvate.

Voi ce credeţi?

Numai bine,
Cristina

This entry was posted in Imbunatatire, Lean and tagged , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Despre accidente, incidente, Hansei şi îmbunătăţirea continuă

  1. Stanescu Diana Silvia says:

    Cat despre povestea din care sa tragem o concluzie – e prima oara cand ma intalnesc cu aceasta istorioara si mi-a placut mult, foarte mult ! Pentru mine e greu de exprimat in cuvinte de ce mi-a placut atat de mult !
    E foarte greu sa astepti si sa vezi ca nu iti iese nimic, ca nu ai rezultate, ca sa nu mai spun ca atunci cand iti doresti sa ajungi undeva si nu poti – pentru ca exact ceea ce te conditioneaza sa-ti atingi obiectivul nu functioneaza . . .
    Ma intreb pe de alta parte ce ar fi facut omul de afaceri cel bogat daca si Jim venea cu o planta 😀 . . .
    Imi plac pildele, mi-au placut totdeauna – inca din copilarie – povestile cu talc din care sa inveti ce ai de facut – si cred ca o sa-mi placa pana la adanci batraneti . . .

    • Philean says:

      Şi mie mi-a plăcut povestea; eu mă întrebam ce făcea şeful dacă veneau vreo 3 cu vasele goale! Dar curajul de a te arăta cum eşti, de a-ţi asuma unicitatea, de a fi sincer cu tine şi cu cei din jur este probabil atît de rar, încît mai degrabă varianta ta este mai probabilă – să fi venit şi Jim cu o plantă foarte atrăgătoare.
      Mie mi-a fost foarte greu să mă accept aşa cum sînt şi să nu mă mai travestesc atunci cînd ieşeam în public – fiind la bază o persoană foarte timidă, niciodată nu mi-am dorit să mă diferenţiez de ceilalţi, de fapt îmi doream să trec neobservată, pentru că atenţia celorlalţi îmi era atît de greu de suportat. Dar viaţa mi-a demonstrat că în colectiv, de fiecare dată, după ceva timp, deveneam “diferită”, nu puteam face parte din “turmă” pentru multă vreme. Aşa că ani de zile am muncit pentru a-mi spori încrederea în mine şi stima de sine – pentru a putea suporta mai uşor statutul de minoritar în orice grup.
      Aşa că mi-este uşor să îmi închipui prin ce a trecut Jim cînd a decis să îşi dea voie să fie diferit de ceilalţi.

  2. Stanescu Diana Silvia says:

    A, si inca ceva, Cristina, poti fii convinsa ca omul cu pricina te-a privit ca pe o nerecunoscatoare ! 😀
    El te-a scutit de niste plati pe care trebuia sa le achiti pentru prejudiciul creat, iar tu nu i-ai multumit, cu siguranta ! . . .

  3. Stanescu Diana Silvia says:

    Eu am fost stupefiata si oricum m-am simtit dintr-o alta lume, cand cineva mi-a spus acelasi lucru: “nu este bun adevarul dumitale . . . ” in concluzia mea parandu-mi-se ca lumea mea, cea in care crescusem si crezusem, se intorsese cu fundul in sus.
    Era mai buna o minciuna ! (Unii oameni prefera minciunile – oricum ar fi ele, dar sa coincida cu ceea ce vor ei sa auda . . . ) Ha, si eu care faceam eforturi sa nu spun minciuni doar ca sa nu ma obisnuiesc cu ele ! Ca sa nu le beau ca pe apa !
    Asa m-au privit si pe mine, ca pe un om anormal, un om care vine de pe alta planeta! Cum mi-am permis eu sa-mi exprim parerea personala direct si fara menajamente ? . . .
    Acum stiu ca am facut bine, insa cat m-au costat toate acestea, numai eu stiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *