Risipa de mîncare la (unii) români

Mie nu-mi place să arunc mîncare. Iar cînd trebuie să o arunc sufăr – pentru că nu pierd doar banii plătiți pentru a cumpăra fie ceva gata pregătit, fie pentru a cumpăra ingredientele și a găti ceea ce urmează a fi aruncat. În plus față de banii plătiți, este vorba de multe alte resurse consumate fără rost – gazele consumate pentru prelucrare termică, energia pentru a păstra la rece/cald mîncarea gătită, transportul de la magazin, transportul la groapa de gunoi sau la incinerator, efortul uman și creativitatea necesare pentru a transforma niște ingrediente în ceva comestibil și cu aspect plăcut, chiar și emoțiile negative legate de gestul de a arunca mîncarea (respectiv suferința creată de încălcarea unui principiu sau a unei valori personale).


Pentru mine este important să nu risipesc ceea ce nu se poate ușor recupera sau regenera. Părinții mei m-au învățat că este păcat să arunci sau să nu arăți respect față de mîncare. Ei trecuseră prin război, fuseseră copii orfani și săraci, apoi au trăit în comunism, așa că pentru ei mîncarea avea o valoare importantă – însemna supraviețuire – nu doar pentru sine, dar și pentru ceilalți oameni. Așa că a risipi mîncarea, fie a te îmbuiba, fie a-ți bate joc de ea, era pentru ei un păcat, la fel ca risipa vieții sau a orice altceva ne este dăruit de natură, fără ca noi să contribuim cu prea mult efort pentru a primi ceea ce ni se dăruiește.

Desigur, uneori mi se întîmplă să arunc mîncare, deși nu mă simt bine făcînd acest lucru. Fie că uneori trebuie să cumpăr mai mult decît pot mînca (nu întotdeauna pot cumpăra porții pentru o persoană de la magazin – pentru că magazinele au strategia de a-l convinge pe client – în sensul de a nu-i lăsa ocazia să facă altă alegere – că este mai bine să cumpere mai mult decît mai puțin!), fie că alteori îmi rămîn în frigider niște produse care nu rezistă pînă ajung să le mănînc, fie că se întîmplă ca ceva să nu îmi placă/să nu fie bun și să fiu nevoită să scap de respectiva mîncare.

În acest an am stat la hotel mai mult decît am stat acasă. Și, desigur, am mîncat mai mult la restaurant, iar uneori mi-am cumpărat ceva gata gătit, ca să evit ritualul obișnuit de la restaurant.

Un exemplu – de la micul dejun – într-unul din prea multele hoteluri din România care nu au suficient de mulți clienți pentru a organiza un mic dejun de tip bufet (de ce este o altă discuție, pe care nu vreau să o deschid aici). Îi spun omului că vreau o felie de pîine, un ou ochi și o cană cu ceai. Îmi răspunde că îmi va aduce două ouă („pentru că nimeni nu se satură cu un singur ou ochi!”). L-am rugat să îmi aducă doar un ou, la care el mi-a zis că o să-mi pună și două felii de cașcaval, ca să nu fie farfuria goală! La final l-am convins să îmi aducă doar ce i-am cerut, ceea ce a și făcut, fără prea multă tragere de inimă.

După vreo 3 zile (într-una am cerut o felie de cașcaval și am primit 4!), în ultima zi în care am coborît pentru micul dejun (nu era ultima zi în hotel) am cerut iarăși 1 ou ochi, omul nu a mai comentat nimic, dar mi-a adus 2, cu același mesaj – „nimeni nu se satură cu un ou”. Pe urmă am refuzat să mai cobor la micul dejun, pentru că nu prea mai obișnuiesc să fac ceea ce cred alții că este bine, în detrimentul a ceea ce cred eu că este bine!

Ideea este că fie comandam un mic dejun complet (din meniul lor), fie o selecție minimă din produsele disponibile – ca să nu aștept prea mult, să nu mănînc prea mult sau să nu risipesc prea mult, prețul inclus în prețul camerei era același – deci farfuria goală nu afecta veniturile planificate ale hotelului, ci doar simțul estetic sau cultural al bucătarului/chelnerului! Da, mănînci cu ochii, dar nu trebuie neapărat să mănînci cu ghiotura! Atunci, de ce să insiști ca clientul să primească mai mult decît vrea să mănînce? Oare cum s-ar adapta o astfel de persoană, dacă s-ar angaja la un restaurant din Belgia? De ce unii cred continuu că satisfacția clientului român este asigurată numai prin cantitate mare și preț mic?

La fel în unele restaurante! De ce unii cred că la restaurant soluția cea mai bună este ca farfuria să fie super plină, deși la final multă mîncare este aruncată? Porția este atît de generoasă, încît nu toți clienții reușesc să termine totul din farfurie. De ce? Din cauza prețului? Din cauza specificului cultural? Din cauza lipsei de atenție la risipă?

Tare mi-ar plăcea ca din ce în ce mai mulți oameni să se gîndească la risipă și să arunce mai puțin, să nu se mai lase influențați de toate promoțiile pentru a cumpăra cantități duble sau triple de produse de care nici nu au nevoie în cele din urmă, să nu mai risipească așa de mult!

This entry was posted in HORECA, Lean, pierderi, risipa and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *