Se spune că Thomas Edison își supunea candidații la angajare unui test mai ciudat – testul supei. Adică cei luați în considerare pentru ocuparea unui post în laboratorul de cercetare erau invitați la masă, unde li se oferea supă. Testul consta în a vedea cum procedează candidații, puși în fața farfuriei cu supă.
Unii adăugau de la început sare și piper în farfurie. Alții mai întâi gustau supa, iar apoi decideau dacă era nevoie să mai pună sare sau piper în ea. Iar unii o mâncau așa cum era, chiar dacă le-ar fi plăcut să fie un pic mai sărată sau mai piperată.
Scopul testului era ca Edison să-și dea seama de modul în care obișnuiau eventualii noi angajați să ia decizii – pe baza unor supoziții, idei preconcepute și păreri proprii sau pe baza unor fapte și date culese prin experimentare.
Cu toții sțim că luarea deciziilor înseamnă de cele mai multe ori un proces implicit, intuitiv, deși de fapt preferăm să nu recunoaștem acest lucru și declarăm că folosim numai metode analitice, logice, raționale, mai ales dacă domeniul noastru de activitate nu este unul exclusiv creativ.
La nivel organizațional, există strategii, politici, documente, regulamente etc., care stabilesc ierarhii, metodologii, instrumente de lucru pentru luarea deciziilor. Și totuși unele decizii sunt luate înainte, intuitiv sau eventual după propria plăcere a cuiva (ca să nu zic „cheful” cuiva), după care acea persoană sau altcineva se străduie să găsească suporteri și justificări raționale pentru a explica și a susține respectiva decizie.
Cum este mai bine? Să gustăm supa și apoi să-i modificăm gustul? Sau să procedăm din prima la acțiune, iar apoi să ne adaptăm la consecințe?
Cum este mai bine să luăm decizii? Nu cred că există vreo metodă absolut corectă sau absolut greșită, dar a ne (re)cunoaște stilul de luare a deciziilor poate fi un pas util în acceptarea schimbărilor din viața noastră, fie ea profesională sau personală.
Pingback: Thomas Edison și testul supei | Philean's Weblog